Acest sentiment ma invaluie de fiecare data cand patrund in Centrul Vechi al capitalei, plimbandu-ma  pe stradute, descoperind tot felul de locuri cotlonite si admirand arhitectura cladirilor inca neatinse de suflul modernist. Bucurestiul  Vechi e unul dintre locurile unde, atunci cand ajung, nu simt cum trec orele pe langa mine.
Intr-una din zilele trecute, dorind sa ocolesc putin agitatia de la ora putin tarzie, am intrat  pe  portile impunatoare din fier forjat ale Hanului cu Tei cu gandul de a rataci putin prin Galeriile de Arta de la etaj. De cum pasesti pe piatra veche  incepi sa simti magia locului. E o oarecare liniste acolo, o aura care graviteaza intre peretii hanului si care te indeamna sa te misti cu grija si sa vorbesti in soapta ca sa nu deranjezi atmosfera calda si ploile de raze. "Negustorii" inchisesera deja obloanele asa ca m-am asezat la o masa am comandat o cafea, savurand linistea locului si rasfoind una din operele lui Marquez.
Am revenit cateva zile mai tarziu pentru scopul meu initial, acela de a vizita galeriile. Pret de cateva ore am ratacit printe zecile de tablouri, corpuri de mobilier, carpete, statuete,  tapiserii,  fotografii, albume, ceasuri, aparate de fotografiat, gramofoane, monede si decoratii, icoane si tot felul de obiecte.  Mi-a ramas gandul la o oglinda cu rama din alama argitata in stil roccoco de pe la 1900 si la un sfestnic "Ampir" din bronz d'ore... iar statueta  "Maternitate" este pur si simplu fermecatoare. De altfel, pozele pe care am avut sansa sa le fac vorbesc de la sine. O doamna negustoreasa e pregatita oricand sa-ti depene istorisiri despre fiecare obiect in parte, asa ca daca te hotarasti sa faci o plimbare pe acolo , nu te sfii sa intri in vorba cu cei care au grija de obiecte ca si cum ar avea suflete.
Am parasit Hanul cu Tei cu gandul de a ma reintoarce pentru unul dintre obiecte sau, pur si simplu, pentru o cafea sau o clipa de fericire. Marquez avea dreptate.

foto: Radu Chindris