PeTocuri: Trebuie sa recunosc mai intai ca sunt emotionata. Sunteti constienta  de efectul pe care l-ati avut si sigur inca il aveti asupra multora dintre studentii dumneavoastra?
Daniela Zeca Buzura: Sincer, nu m-am gandit niciodata la... efecte, ci la finalitati: si anume cati dintre studentii mei vor ajunge ziaristi mai buni decat mine. Cu cat numarul celor mai buni decat mine e mai mare, cu atat valoarea mea de „model” a functionat! Cred ca, pana la urma, e tot ce conteaza.

PT: V-am ales ca un nume si o prezenta sinonima cu "a trai frumos”. In schimb dumneavoastra mi-ati spus ca traiti haotic. De ce?
DZB: „Haotic” consider ca e un cuvant cam tare. Traiesc foarte agitat, pe cand eu ma straduiesc continuu sa gasesc armonia. Aici este o chestiune de nuanta: nu caut neaparat confortul si nici linistea aceea iluzorie a vietilor cu rutina si tabieturi, in care nu se intampla mare lucru, ci asonanta contrastelor, a vocilor diverse, a impulsurilor contradictorii pe care le incerc, vrand-nevrand, intr-o zi de 24 de ore. Nu in toate zilele ma simt in acord cu mine, cu viata mea secreta, dar si cu tendinta mea (tonica si optimista) de a face lucrurile clare si de a misca lumea. Nu e niciun fel de orgoliu in ce spun. Pur si simplu cred in emotia bucuriilor mici, in firesc, (chiar daca, uneori, un pic de adrenalina, ne face timpul mai viu), dar imi repugna conflictele, rivalitatile cu orice pret, razboiul de dragul razboiului...

PT: Privita din afara viata dumneavoastra este fascinanta. Manager al unui post de televiziune, prozatoare, profesor universitar, femeie frumoasa, sotie fericita. Pentru un om insa e greu sa rosteasca „sunt fericit”. Dumneavoastra cum ati ajuns la aceasta completare?
DZB: N-am un raspuns prompt la o intrebare ca aceasta. Pot doar sa il parafrazez pe indragitul meu Dostoievski, care scria undeva: „omul e nefericit fiindca nu stie ca e fericit” sau pe Marcel Proust, care, in 1890 (cand avea doar 19 ani!) stia sa declare: „mi-e teama sa vorbesc despre fericire, sa n-o pierd!”

PT: Spuneati intr-un interviu ca aveti o masca sociala controlata, academica si etichetata drept formala si rece. Cand cade aceasta masca ce se dezvaluie?
DZB: „ Istoria romantata a unui safari”, de pilda sau, altfel spus, un suflet vibratil, de prozator, care se dezbraca de platosa.

PT: Ati plecat singura in Africa. A fost capriciul scriitorului sau o calatorie initiatica?
DZB: Initial, a fost o calatorie profesionala. Mergeam la un colocviu international despre mass-media. Apoi drumul acesta s-a preschimbat intr-o revelatie si a fost urmat de alte 4 voiaje care au nascut o carte. Da, cred ca, pana la urma, a fost o calatorie initiatica inspre mine insami, cea care ma uitasem.

PT: Declinati iubirea in contradictii, parfumuri exotice si abandonare totala. Este o viziune pur lirica sau o perspectiva asumata? Exista o asa iubire in lumea concreta?
DZB: E o credinta vie, aceea care ma va face sa scriu literatura atat cat voi mai scrie. Iubirea vulcanica si misterioasa exista, ea se petrece mai intai in viata si romanele o copiaza timid sau curajos, ca si noi, protagonistii reali, care, fie ne speriem de-a binelea, fie ne aruncam de-a dreptul in foc.

PT: Spuneati despre femeile Islamului ca isi cultiva misterul si seductia feminitatii fara crispari de varsta. Este varsta o obsesie a occidentalilor?
DZB: Da, categoric exista un cult al formei (al trupului) si o obsesie a varstei in lumea occidentala postmoderna. Femeile stiu cu siguranta cel mai bine, doar ca luptandu-se cu aceste doua provocari pierd din vedere alte cateva lucruri cu adevarat importante, dar despre acestea din urma prefer sa va povestesc in cartile urmatoare.

PT: Din perspectiva mea, cartea dumneavoastra se asorteaza perfect cu o noapte friguroasa de iarna si ceaiuri aromate. Va ganditi sau va imaginati cititoarea ideala sau contextul in care ea va savureaza cartea?
DZB: Daca m-as gandi la un singur cititor (ideal) m-as descuraja probabil si n-as mai scrie. Ma gandesc pur si simplu la public (e o contaminare din profesia de jurnalist de televiziune) ca la femei si barbati de toate varstele, care isi ofera o clipa de abandon si gandesc apoi ca a meritat.

PT: Ce o inspira pe scriitoarea Daniela Zeca? Contexte? Imagini? Persoane?
DZB: Ce ma inspira sunt detaliile. Ele pot sa-mi survina deopotriva din peisaje, din schimbari de lumina ori de culoare si, bineinseles, din miscarea si din atitudinea oamenilor din jur. Ma simt capabila sa alcatuiesc simfonii din sonoritati disparate si cateodata prea subtile pentru urechile grabite. E un dar pe care incerc sa-l cultiv fara incetare, atat cat pot...

PT: Sunteti o adepta a tocurilor? Ce simbolistica le asociati?
DZB: Feminitatea fara tocuri e pur si simplu un simbol castrat. O femeie (de orice varsta!) in tenisi e de fapt un soldat in decrepitudine. O gamba cambrata la cel putin trei  centrimetri deasupra solului, pe versantul unui toc, e inceputul frivolitatii promitatoare...

Cititi restul interviului in numarul 23 al revistei Pe tocuri