PT: Pentru piesa “Poimaine alaltaieri” ai lucrat in State. Ai avut la dispozitie o echipa de actori si o regizoare si spuneai ca modul de lucru a fost foarte relaxat, foarte diferit de cel din Romania.. Depre ce diferenta e vorba?
GC: Am fost acolo intr-o rezidenta ArtsLink, am avut la dispozitie o luna de zile sa lucrez la text. Actorii si regizorul mi-au fost de mare ajutor, mi-au dat un feed-back util  in cadrul lecturilor pe care le-am avut in momente diferite ale dezvoltarii textului. Diferenta este, cred, grija colaboratorilor pentru dramaturg si abilitatile pe care le au in a da feed-back, datorita faptului ca si actorii si regizorul au experienta unui asemenea proces de dezvoltare de text.

PT: Stiu ca pentru piesa asta, actorii au intervievat persoane de diferite varste, dupa care tu i-ai intervievat pe actori. Care a fost conceptul de la care ai pornit?
GC: Dupa rezidenta de la ArtsLink m-am intors in Romania, iar interviurile sunt realizate de actorii romani cu care am lucrat. Spectacolul vorbeste despre prezent dintr-o posibila perspectiva a viitorului, asa ca acest prezent trebuia privit foarte atent si din perspective diferite. Actorii si coregrafa Carmen Cotofana au fost partenerii mei in identificarea unor teme importante ale prezentului si in exercitiul de a ne imagina cum am privi aceste teme peste 20, 50 de ani.

„De fiecare data cand spectacolul este bine facut de un alt regizor, acesta vorbeste despre realitatea, contextul tarii in care este creat”


PT: Spuneai intr-un interviu ca aceasta piesa a facut trecerea pentru tine catre o noua etapa de creatie. Cum s-a intamplat aceasta schimbare si ce a adus ea?
GC: Daca ma gandesc mai bine, fiecare spectacol face trecerea spre alta etapa de creatie… Sau cel putin asta imi doresc sa se intample.

PT: Piesele tale sunt, in general, ancorate in contemporan, dar in “Poimaine alaltaieri” avem mai degraba o fictiune de anticipatie...
GC: Nu am intentionat sa fie o fictiune de anticipatie, mai degraba o fictiune speculativa. Poimaine alaltaieri mi se pare foarte ancorat in contemporan, insa, e adevarat, cu alte mijloace de expresie decat in “Stop the Tempo” , “mady-baby.edu” sau “20/20”.

PT: Care e diferenta intre mady-baby.edu si Kebab? Am inteles ca piesa a fost oarecum modificata..
GC: In principiu, nu sunt diferente semnificative. Doar ca « mady-baby.edu », fiind regizat de mine, nu am simtit nevoia sa fie « un text de teatru », ci mai degraba un material pentru spectacolul meu. A devenit «Kebab» in momentul in care alti regizori au dorit sa monteze textul si a trebuit sa intervin in acest scenariu si sa-l aduc ceva mai aproape de un text pentru scena.

PT: Cum a fost Kebab perceputa in afara Romaniei?
GC: Din pacate, nu am fost la toate montarile straine pe acest text pentru ca am propriile proiecte in Romania care imi ocupa tot timpul. Anul acesta, de exemplu, “Kebab” a fost montat in Grecia, Danemarca si Japonia si nu am putut fi prezenta la niciuna din aceste montari. Cred ca de fiecare data cand spectacolul este bine facut de un alt regizor, acesta vorbeste despre realitatea, contextul tarii in care este creat. Daca este doar o montare a unui text exotic are toate sansele sa fie neinteresant.

PT: Spuneai la un moment dat ca urmaresti sa surprinzi nu neaparat realitatea ci realitatea infatisata de un conflict...
GC: Nu ma intereseaza conflictele de suprafata, ci acele tensiuni ce vorbesc despre temele profunde ale unei societati.  Detaliul semnificativ, gestul relevant, tensiunea care se naste la intalnirea dintre realitate si fictiune – asta ma inspira de obicei in ceea ce fac.

PT: Inainte sa devii absolventa de Regie ai terminat Facultatea de litere.”Literele” te-au influentat intr-un anume fel in ceea ce faci astazi?
GC: Imi place sa cred ca orice experienta prin care am trecut n-a fost degeaba. In timpul studiilor la Litere am cunoscut cativa profesori foarte buni, am cunoscut colegi cu care am ramas prietena de atunci si am stat in caminul studentesc - o experienta de viata deloc neglijabila.

PT: Preferi sa regizezi propriile piese sau pe ale altora? Cand e vorba de alt autor simti nevoia sa intervii asupra textului ?
GC: Nu textul in sine ma intereseaza ca regizor, mai bine spus nu doar textul, ci temele pe care le abordeaza, felul in care ma provoaca sa vad lumea. Daca gasesc un asemenea text scris de altcineva (cum s-a intamplat cu textul Mariei Manolescu « Sado Maso Blues Bar »), il montez. Nu imi plac interventiile dictatoriale in text, mai ales ca nici nu e nevoie, din moment ce autorul e direct implicat in proiect si in urma discutiilor cu mine si actorii poate sa intervina singur in text. E adevarat, eu am avut noroc sa lucrez cu Maria, care e un dramaturg foarte talentat si deschis. In cazul in care ma preocupa mult o tema, incep rapid sa lucrez la spectacol, iar textul rezultat in final e doar o parte din acest proces, uneori nu cea mai importanta.  

„Detaliul semnificativ, gestul relevant, tensiunea care se naste la intalnirea dintre realitate si fictiune – asta ma inspira de obicei in ceea ce fac”


PT: Multi dramaturgi nu au avut parte de recunoastere internationala, insa piesele tale au fost publicate si jucate si in afara tarii. Ce este mai relevant pentru valoarea de regizor - o reactie extrem de buna din partea publicului sau un premiu, o recunostere?
GC: In ambele cazuri, si ca dramaturg si ca regizor, cel mai important e lansarea unui dialog cu publicul vizat, fie ca e roman, fie ca e strain. 

PT: Dupa experientele de pana acum, care ai spune ca e e cel mai important lucru in relatia regizor-actor?
GC: Increderea reciproca si fixarea unui scop comun pentru care si regizorul si actorul sunt dispusi sa faca eforturi egale, atat eforturi artistice cat si alte eforturi mai putin nobile, de exemplu scrierea de proiecte pentru finantare sau datul cu matura in sala de repetitii...
 
PT: Crezi ca dincolo de o anumita varsta publicul nu se mai regaseste in piesele tale? De exemplu, unii se asteapta ca teatrul sa ofere in final o lectie morala evidenta.
GC: Posibil. Asa cum spuneam, ma intereseaza dialogul pe care un spectacol il lanseaza. Un dialog interesant nu e cel in care suntem cu totii de acord si repetam de o suta de ori aceeasi chestie, in care ne flatam reciproc. Un dialog interesant e cel care depaseste, contrazice orizontul meu de asteptare. Incerc sa propun acest gen de situatie.  

PT: Cum e publicul diferit de la o tara la alta? Unde ai primit cel mai bun feedback?
GC: La festivalurile din strainatate la care am jucat am avut intotdeauna aceasta rezerva: limbajul folosit de actorii romani pe scena, anumite nuante speciale care pot fi pierdute la traducere. Totusi, am fost surprinsa sa descopar ca publicul strain nu era foarte diferit in reactii fata de cel din Romania, poate pentru ca situatiile erau jucate cu claritate de actori, poate pentru ca dincolo de cuvinte exista un alt limbaj, o constructie in care prezenta actorului si relatia sa cu spatiul, cu partenerii lui de scena, cu publicul, cu un context in care se joaca spectacolul intr-o seara anume – toate astea fac ca spectacolul sa fie inteles. Sigur ca exista contexte diferite, dar pentru mine asta e foarte interesant: in fata unui public din Slovacia, din Polonia, din Ungaria sau din Rusia (in general, in tarile din est in care exista situatii similare) anumite nuante sunt sesizate mai repede. Totusi, din discutiile cu publicul din Germania, Franta, Canada sau Austria, am observat ca nu au probleme de intelegere a situatiilor din « mady-baby.edu », de exemplu. Poate si pentru faptul ca spectacolul vorbeste despre situatia a trei emigranti aflasi intre doua lumi: intre Romania, tara pe care au hotarat sa o paraseasca si Irlanda, tara in care incearca sa supravietuiasca.  

“Am avut discutii penibile cu oficiali de la primarii care nu au inteles necesitatea crearii de centre culturale. Asta mi se pare mai grav decat faptul ca in sectorul independent banii obtinuti din finantari sunt foarte putini”


PT: Ultimul spectacol la care te-ai aflat in public?
GC: In FNT, la spectacolul “Romania, te pup”, care mi-a placut foarte mult, atat ca propunere regizorala, cat si ca text.

PT: De ce crezi ca duce lipsa teatrul romanesc de la noi? E ceva ce ti-ai dori sa faci si simti ca nu ai putea pentru ca publicul nostru nu e inca destul de receptiv?
GC: Nu publicul mi se pare marea problema in Romania, pentru ca pot exista foarte bine diferite tipuri de public: publicul teatrelor comerciale, publicul teatrelor pe text clasic, pe text contemporan, modern etc. Din pacate, nu exista o strategie coerenta in teatrele de stat, adica repertoriul e amestecat, nu-si propune atragerea unui anumit tip de public, montarea unui anumit tip de text, dezvoltarea unor proiecte coerente pe termen lung, organizarea unor evenimente in jurul spectacolelor care sa fidelizeze si sa atraga publicul intr-un dialog constant. Insa si mai grav mi se pare faptul ca in Bucuresti exista foarte putine spatii deschise proiectelor independente si zero interes pentru lansarea unor astfel de noi spatii. De cinci ani, de cand am terminat facultatea, impreuna cu colegii mei de la dramAcum, am strabatut Bucurestiul identificand posibile spatii ce ar putea fi transformate in spatii culturale, apoi am avut discutii penibile cu diferiti oficiali de la primarii care nu au inteles necesitatea crearii unor asemenea centre culturale. Asta mi se pare grav, mai grav decat faptul ca in sectorul independent banii obtinuti din finantari sunt foarte putini.