PeTocuri: Inainte de toate, vorbeste-mi, te rog, despre tine, pentru cei ce nu te cunosc. Cand ai facut cunostinta cu actoria si ce te-a atras pe acest drum?
Ioana Anastasia Anton: Povestea nu e foarte complicata. Am trait cu asta de mica. Parintii mei sunt in domeniu, tatal meu e actor si mama regizoare. Teoretic, m-am nascut in teatru si, foarte multa vreme, am refuzat sa cred ca voi face actorie, pentru ca, in copilarie, toata lumea imi spunea “Vai, ce draguta esti, o sa fii actrita!”. Si atunci mi-am zis, eu nu o sa fiu actrita, o sa ma fac avocat sau eu stiu ce alta meserie, asa ca in clasa a doisprezecea am inceput sa fac pregatire, m-am pregatit pentru Drept si am zis ca eu nu dau la actorie orice ar fi, doar ca sa le demonstrez ca nu voi fi actrita. Evident ca... nu m-am putut abtine. Am stiut dintotdeauna, cred, ca o sa fac chestia asta, mai ales dupa ce am inceput sa am sentimentul ca nu pot altfel, dupa ce il vedeam pe tatal meu pe scena si erau singurele momente cand era intr-adevar implinit. Asa am luat contact cu aceasta lume... Din burta mamei. Am dat admitere, am intrat si, pur si simplu, lucrurile au luat-o razna. Am trait experienta admiterii foarte rapid si nu pot sa spun ca a fost un fel de pas mare pe care l-am facut. M-am hotarat cu doua luni inainte. Am colegi care fac teatru de cand erau copii, s-au pregatit pentru aceasta etapa. La mine a venit de la sine. Am intrat la clasa lui Florin Zamfirescu si ma consider norocoasa ca am putut sa lucrez patru ani cu profesorii. Asta a fost cu teatrul. Am refuzat multa vreme sa cred asa ceva, dar apoi am hotarat sa nu ma mai ascund dupa degete.

PT: Iti mai amintesti prima aparitie pe o scena?
IAA: Primul meu spectacol cu public a fost in anul trei, cand am jucat “Alice in tara minunilor”. Am facut spectacolul cu o colega de la regie si a fost foarte interesant pentru ca, desi se spune ca e un text, un spectacol pentru copii, el nu e deloc pentru copii. L-am jucat si pentru un public adult si pentru un public de copii. La copii insa, a fost incredibil. Nu se poate descrie asa ceva in cuvinte, e cel mai bun public posibil. Daca se intampla sa am replici cu un alt personaj si aparea cineva in scena, copiii te avertizau dinainte ce se intampla, si nu poti sa nu ii bagi in seama, caci altfel ii pierzi definitiv. Publicul de copii este intr-adevar, cea mai frumoasa experienta. Eram singura fata din distributie si nu erau numai colegi de varsta mea ci si actori destul de buni si de la care am avut de invatat foarte mult.
PT: A fost dificil sa lucrezi cu veteranii, in conditiile in care erai abia la debut?
IAA: Iti dai seama ca am avut emotii, dar te ajuta foarte mult. Desi se spune ca e o meserie competitiva, nu ar trebui, pentru ca e loc pentru toata lumea. Numai ca, intr-adevar, cand esti cu un om care te ajuta foarte mult si te uiti in ochii lui si vezi ca poti sa mergi mai departe, simti un fel de schimb de energie, un fel de flux care trebuie sa se intample, pentru ca altfel, scenele ar fi moarte. Normal ca e greu, dar asta e frumusetea. Te duci acasa, te gandesti la rol, la personaj... Repetitiile sunt cele mai importante, dupa parerea mea. Rezultatul final, cel pe care il vede lumea, este o stradanie foarte frumoasa. Sunt unele zile in care te intrebi de ce ar trebui sa faci asta si alte zile cand esti “Uau”, se intampla lucruri incredibile. E foarte greu sa lucrezi cu emotia, si asta mi se pare unul dintre cele mai fascinante lucruri, faptul ca noi lucram permanent cu emotia, pe care, cine poate, totusi, sa o defineasca?

PT: Care crezi ca este principala ta calitate profesionala, cea care te defineste cel mai bine ca actor?
IAA: Sa stii ca faza asta cu calitatile unui actor...cred ca ele apar in ani. Calitatea noastra, a tinerilor actori, este ca suntem material modelabil, asteptam sa primim foarte mult ca sa putem da foarte mult. Simtim ca avem de dat si, atunci, asteptarile sunt foarte mari si de la noi si de la cilelalti. Calitatile se formeaza in timp, insa. Una dintre marile calitati e rabdarea. Trebuie sa ai foarte multa rabdare, enorm de multa rabdare, atat cu tine cat si cu toata atmosfera de la o repetitie. Rabdare nu insemana neaparat sa astepti, sa crezi ca astazi, daca nu se intampla un lucru, el nu o sa apara, ci, pur si simplu, sa-ti dai timp. Sa ai puterea de a face anumiti pasi si sa fi constient ca ajungi la ei, sa culegi exact ce iti trebuie din pasii parcursi. Zamfirescu ne-a spus in prima zi de curs asa: “Un actor trebuie sa fie punctual”. Asta e prima noastra calitate. Ca daca esti acolo, e OK, daca nu esti acolo nu faci actorie. A fost primul lui sfat si intr-adevar, e o mare chestie, dar eu cred ca trebuie sa pornesti cu niste repere, cu niste reguli pe care sa incerci sa le tii. Rabdare. Asta cred ca pot sa spun despre mine, deocamdata.
PT: Dar cum ai spune ca se inclina balanta intre talent si munca in aceasta profesie?
IAA: Talentul il ai sau nu il ai. Insa, eu cred ca munca ajuta talentul, pentru ca niciunui om nu ii scrie pe frunte ca este talentat. Toti oamenii sunt daruiti intr-un fel si, prin munca, reusesti, tu fata de tine, sa descoperi unele lucruri. Ca la unii se intampla brusc, ca la altii dureaza ani de zile, cred ca in orice domeniu, nu numai in arta, ca munca este un proces necesar ca sa ajungi la niste satisfactii sau sentimente inaltatoare. Talentul este ceva care nu poate fi definit si nici macar masurat. Dar, in meseria asta, munca este pe primul loc. E absolut imposibil, fara munca, sa iti doresti sa ajungi intr-un anumit loc, la un sentiment, constient ca ai facut un lucru bun, care va ramane. Cred ca, un lucru daca faci in viata si ramane, trebuie sa fi multumit si sa il iei ca atare.
PT: Esti de parere ca pentru voi, tinerii actori de acum, exista mai multe oportunitati decat existau in trecut? Se poate spune ca sunteti, intr-un fel, privilegiati?
IAA: Stiu foarte multe lucruri de la ai mei, despre cum era inainte, si vad cu ochiul liber, intr-adevar, lucrurile s-au schimbat. Cu oportunitatile e intr-un fel bine, dar intr-un alt fel foarte greu, pentru ca suntem multi care absolvim intr-un an si, in momentul actual, la nivel de actorie si teatru, totul tine foarte mult de noroc. In generatia mea am fost 25 de fete si 25 de baieti. E aproape imposibil ca 50 de oameni sa ajunga toti undeva. Inainte, lucrurile erau mult mai stabile si asta iti oferea o anumita siguranta si perseverenta. Societatea in care traim acum nu mai ofera siguranta de dinainte si, atunci, foarte multi renunta. Dar, ce pot sa zic, daca vrei, vrei, te duci si te arunci cu capul inainte. Asta este generatia care vine si undeva se va intampla ceva care va demonstra ca asta a fost generatia ei sau a lui sau a lor.
PT: Sunt oamenii mai receptivi in contextul actual, sunt ei mai atrasi de teatru?
IAA: Eu sper sa fie asa. Chiar eram surprinsa de cat de multi spectatori sunt, de cati oameni vin sa vada teatru si cred ca oamenii au ajuns, in timp, sa participe la anumite spectacole si lucruri de genul asta. Cred ca e un simt pe care poti sa il educi. Se spune ca inainte se mergea mult mai mult la teatru pentru ca nu existau alte ispite... Mergi la mall sau in alte locuri pe care acum lumea le considera misto. Or fi, sunt de acord, pentru unii. Nu am nimic impotriva. Dar, in acelasi timp, sunt convinsa ca, daca te duci la un singur spectacol si iti oferi tie linistea si capacitatea de a sta tu, singur, in fata unor oameni, si de a primi, simti cum lucrurile se schimba. Pentru ca, pana una alta, teatrul nu exista fara spectatori. Noi pentru ei daruim si, efectiv, privirile lor ne incarca de energie. Sincer, cred ca publicul o sa fie tot mai dornic sa vina la teatru, si asta pentru ca s-au deschis spatii noi si sunt din ce in ce mai curiosi. Mai ales tinerii, sunt foarte multi spectatori tineri, ceea ce ma bucura enorm. Imi place si pentru ca trebuie sa-i provoci mai mult. Sa-i aduci in sala, sa le oferi increderea ca aici se intampla un lucru intr-adevar magic, care ramane si care poate sa insemne pentru orice om ceva, chiar si peste zece ani.

PT: Chiar ai spus intr-un interviu ca teatrul este cea mai minunata dintre lumile posibile...
IAA: Da, este, atat pentru actor cat si pentru cel ce priveste. E magic, pur si simplu. Daca reuseste cineva sa teoretizeze lucrurile astea, jos palaria! E ca-n iubire. Esti indragostit si ti se spune “Exprima-te..”. In afara de faptul ca ti se vede in ochi si ca zambesti, simti cum ti se ridica carnea pe tine cand, ca actor, ai reusit sa transmiti o emotie care a fost primita si trimisa inapoi.
PT: Cum si cand ai ajuns la Metropolis?
IAA: De un an si cateva luni. Am ajuns sa joc aici imediat dupa licenta, m-a sunat doamna Alice Barb sa ma cheme sa joc un personaj in spectacolul “Ajutorul”. Un personaj pe care dumneaei l-a inventat dupa ce m-a vazut la o auditie. S-a gandit la mine si l-a inventat. Asa am ajuns sa joc in teatru si, imediat dupa aceea a avut loc o auditie pentru “Hamlet”. Am dat auditia si acum joc trei spectacole aici. Al treilea este “Azilul”, in regia lui Mircea Marin.
PT: Iti alegi singura rolurile?
IAA: Actorii nu pot sa isi aleaga roluri... Ar fi foarte simpatic. Probabil numai marile vedete, marii actori au posibilitatea sa-si aleaga rolurile. In rest, te duci la auditii, te gandesti daca vrei sa faci asta sau nu... In momentul asta, insa, nu cred ca exista personaj care sa nu poata sa ma provoace, pentru ca, inveti din orice... Numai gandul ca am maine o repetitie sau trebuie sa propun ceva pentru o repetitie ma electrizeaza.
PT: Dar exista proiecte in care nu te-ai angaja niciodata?
IAA: Iti dai seama ca, probabil, exista, daca stam sa ne gandim acum la o situatie extrema, bizara, ciudata, in care s-ar pune problema daca sa ma bag sau sa nu ma bag, dar, eu sunt de parere ca, ce ti-e scris in frunte ti-e pus. Adica lucrurile se intampla toate cu un motiv si faptul ca primesti un rol sau ca refuzi un rol e pentru ca lucrurile asa sunt facute sa fie. E destul de greu, nu prea avem cum sa ne scriem destinul, el se scrie singur in functie chiar si de un singur moment al zilei.
PT: Ai facut si teatru si film, ai spune ca iti place sa jonglezi cu cele doua sau iti doresti sa continui intr-o singura directie?
IAA: Asta e o intrebare care li se pune tuturor actorilor: teatru sau film? La prima mea filmare, am crezut ca o sa innebunesc. A trebuit sa astept la cadru... Eram dispusa sa vin acolo, sa dau totul... Inainte de o secventa am asteptat trei ore si jumatate sa se puna lumina. Iar eu, trei ore ma concentrasem pe secventa aia. Am simtit ca mi se intind nervii la maximum. Apoi, la a doua filmare, mi-am dat seama ca mecanismele sunt total diferite de teatru, si am prins gustul ala. Dupa parerea mea, sunt doua profesii diferite care au acelasi fond. Dar un actor de teatru, fata de unul de film, nu este supus la acelasi tip de risc. Riscurile sunt altele, si, atunci, modalitatile lui de a face fata acestor riscuri sunt altele. Ele apar instinctiv, probabil. Dar, daca ar fi sa aleg, nu as putea alege. Avand la baza acelasi fond, senzatiile prin care treci sunt aceleasi, si in film si in teatru.
PT: Ce poti sa imi spui despre rolul pe care l-ai avut in filmul “Luna Verde”, in regia lui Alexa Visarion?
IAA: Este un personaj care a aparut de mult, l-am filmat in anul patru si stiam deja de scenariu din anul doi. Este o fata care se indragosteste si face fata acestei iubiri la fel cum fac toti oamenii. Apar greutati, apar resentimente, apar pasiuni, tot soiul de senzatii prin care ea trece.. si restul, dupa premiera. E foarte interesant si o sa vedeti ca e ceva ce nu s-a mai facut.
PT: Cu ce regizor din noul val ti-ar placea sa lucrezi in mod deosebit?
IAA: E greu de spus cu cine ti-ar placea, iti doresti sa lucrezi cu multi oameni si, in momentul in care ajungi sa ii cunosti, incepe sa-ti placa. Il admir foarte mult pe Cristi Puiu, este un regizor de la care simt ca as avea realmente ceva de invatat. Sunt foarte multi, si sunt sigura ca sunt foarte multi nedescoperiti. Eu cred ca in noul val de regizori intra si colegii mei de an si toti oamenii tineri. In general, imi doresc sa lucrez cu oameni tineri si sper sa putem facem impreuna ceva care o sa ramana.
PT: Cine sau ce ti-a marcat evolutia de pana acum? Oameni, artisti, lucruri care te-au influentat si ti-au marcat cristalizat viziunea in timp?
IAA: In teatru, am o mare admiratie, in primul rand, fata de Ducu Darie, pentru ca, atunci cand eram mica si mergeam in teatru la repetitiile parintilor mei sau trebuia sa stau in teatru din anumite motive, am vazut foarte multe repetitii de-ale lui si spectacole. La varsta aceea atat de frageda, el mi-a creat un univers care ma face sa fiu ceea ce sunt acum. Altfel, alti oameni care m-au influentat sunt cei apropiati mie. Sunt tipa foarte familista, tin foarte mult la familie, de la bunici la unchi pana la veri, si chiar si ei mi-au definit anumite repere si valori in care cred. In rest, pot sa fie multe intalniri trecatoare dar care inseamna foarte mult...
PT: Care sunt urmatoarele tale proiecte?
IAA: Acum repet la Teatrul Bulandra pentru spectacolul “Trandafirul tatuat”, premiera este in aceasta toamna. Apoi, sunt in ultimul an la masterat si trebuie sa pregatim un spectacol de sfarsit de masterat.
PT: Imi poti divulga despre ce spectacol este vorba?
IAA: La masterat sunt inscrisa la sectiunea teatru comic, pentru ca, intotdeauna am avut o problema cu aceasta parte a dramaturgiei, in sensul ca simt ca am foarte mult de invatat la capitolul comedie, si nu stiu care va fi proiectul, dar cred ca va fi chiar cu domnul Ivascu. Sper sa joc o tipa comica (rade). Un personaj comic, care sa ma ajute sa-mi dezvolt si latura asta.
 

PeTocuri multumeste Teatrului Metropolis pentru sprijinul acordat la realizarea acestui material