Pe Tocuri: La ce te gandesti cand auzi pentru prima data expresia pe tocuri? Ce rol crezi ca au tocurile in garderoba unei femei?
Marina Constantinescu: La senzatia extraordinara pe care o am cand imi pun pantofi cu toc. Te obliga la o anumita tinuta, la o anumita relatie cu tine insati. Pe tocuri cresti in ochii tai, in primul rand. Trebuie sa stai dreapta si mai de sus, vezi altfel. Te indepartezi, putin de miile de probleme zilnice. De sus, ai alta perspectiva asupra lor. Glumesc...dar nu prea tare. Le admir pe femeile care pot purta tocuri zilnic. Mie imi e tot mai greu. Nu pot sa fug pe tocuri pe scari, la metrou, nu pot sa imi tin echilibrul cu plase in mana, nu pot nici sa conduc prea bine masina. Cand ma inunda pesimismul, ca sa nu ma inec de tot, fac o tura prin casa pe tocuri. Mi se pare ca sunt Cenusareasa care se pregateste de bal!

PT: Cine e Marina Constantinescu, pentru cei care nu o cunosc? In cateva adjective.
MC: O femeie. Perfectionista, idealista, devotata, apucata, inteleptita tarziu, aiurita, o femeie care are doua maini stangi si se straduieste, zilnic, sa nu faca pagube prea mari in averea familiei, care iubeste Luna si lumea din capul ei, care de noua ani si ceva nu-si mai permite sa leneveasca, care isi adora parintii si baiatul, care crede, ca o adevarata conservatoare, in prietenie. Pana la capat. Care uita sa incuie fie casa, fie masina, fie pe amandoua. Si care nu stie niciodata cat costa o paine. Desi o cumpara cotidian.


PT: Ai terminat filologia, scrii de foarte multi ani in presa literara, esti realizator si prezentator de emisiuni culturale. Te-ai gandit vreodata sa schimbi directia si sa faci cu totul altceva?
MC: Da, am perioade in care ma gandesc zilnic sa schimb, sa fac o florarie, sa fac agroturism, sa vand tot si sa ma mut intr-o zona de deal, sa fac o pensiune, sa pun pe picioare o scoala care sa functioneze ca in Franta, sa zicem, care sa ii provoace pe cei mici sa inteleaga ce este libertatea mintii si demnitatea, sa ii ajut sa se descopere si sa abolesc sistemul de andobitocire practicat acum, in forta, in invatamantul romanesc, sa fac o emisiune de dimineata la radio, sa calatoresc si sa ma umplu de povestile lumii. Inca mai caut rude indepartate sau mosteniri nesperate ca sa devin rentiera. As face orice cu mare bucurie fara sa am nici o secunda resentimente. Sunt un om teribil de norocos. Am facut pana acum absolut tot ce mi-am dorit. Sunt implinita, nu am nimic rezidual care sa ma impiedice sa fiu fericita facand ce nici cu mintea nu gandesti. Nu as putea, insa, sa renunt, niciodata, la scris.

PT: Ce influenta a avut comunismul asupra ta si a familiei tale?
MC: S-au pierdut case, biblioteci, suflete. Au fost maltratate destine. Matusa mea era o eleva eminenta care a refuzat sa plece sa studieze medicina in U.R.S.S. Ar fi fost absurd! Rusii tocmai ce-si bagasera bocancii in viata familiei ei. Atunci, ani de zile, dupa proba orala pe care o lua la admiterea de la medicina, era respinsa la scris. Sistematic. Si ea, si alti tineri din zona lupoaicei din Dorobanti, traversau oameni cu barca in Herastrau, isi ajutau mamele ramase fara venituri sa faca pe infirmierele si sa spele toalete. Tata a plecat mai departe de Bucuresti, la Galati. Si nu i-au ajuns urma. Cinci ani de facultate a trait cu stresul sa fie printre primii ca sa nu-si piarda bursa. Singurul lui venit. Cred ca aceasta batjocura este imposibil de dizolvat. Ceva e sigur. Au invatat cu adevarat sa pretuiasca viata. Clipa de clipa. Asta nu e, asa o vorba in vant, un concept metafizic. Nu. S-au bucurat de puterea formidabila pe care le-a dat-o credinta si iubirea.

PT: Care crezi ca sunt principalele  probleme din societatea actuala si cum isi poate gasi cultura un loc onorabil in acest context?
MC: Invatamantul si sanatatea. In plus, mitocania, smecheria, sentimentul vesnic ca trebuie sa ai bani, bani, bani dar sa nu faci nimic pentru a-i obtine. Ei pica din cer. Avem un soi de lene genetica. De dispret fata de munca, de valori si de respect. Cultura este un concept abstract si marginal care mai preocupa o mana de idealisti. Valorile sunt ignorate in timpul vietii. Au parte, insa, cand sunt pe catafalc, de un spectacol urias. Onoruri, lacrimi, valva la televizor si salve de tun. Nu mai ai nici un fel de control asupra posteritatii.

PT: Ce urmaresti cu placere la tv?
MC: Filme politiste.

PT: Ai fost 3 ani la rand directorul Festivalului  National de Teatru. Cu ce obiective ai plecat la drum si la ce rezultate ai ajuns?
MC: A fost una dintre cele mai fabuloase experiente. Am plecat aproape de la zero si am reusit sa structurez un concept, un brand. Sentimentul a fost acela al olarului. Iei o bucata de lut si ea, in mainile tale, se framanta, se chinuie, se lupta cu tine sa prinda forma pe care o doresti tu. Cu orice chip. Festivalul National de Teatru a ajuns, in acesti trei ani, una dintre cele mai ample miscari teatrale. Si nu numai. Cu tinuta si rafinament. Am adus breasla impreuna. Regizorii si-au vazut spectacolele unii, altora, au stat de vorba, au putut sa intalneasca mari personalitati din lume. Mari personalitati. Uneori, mi se pare un vis ca Patrice Chereau, Thomas Ostermeier, Josef Nadj, Lev Dodin, Langhoff, de pilda, au fost aici. Alaturi de Purcarete, Dabija, Maniutiu, Tompa, Afrim, Galgotiu, Darie, Malaele, Massaci... Eforturile au fost, insa, uriase pentru a face acest Festival. Tot ce tine de normalitate este, inca, ceva de domeniul fantasticului. Cu toate astea, am reusit sa aduc acest Festival pe taramul normalitatii. Am reusit sa aduc in salile de spectacol, pe langa spectatorii iubitori si platitori, arhitecti, scriitori, muzicieni, artisti plastici, doctori, filosofi. Care nu sunt intotdeauna apropiati acestei arte. Oameni de cultura de mare rang au fost invitatii mei, trei ani, la Festival. Adica, reusim sa existam unii pentru ceilalti an Cetate.
PT: Cum sa facem ca sa mergem mai des la teatru? Si, in acest context, ce piese le-ai recomanda cititoarelor noastre?
MC: Pai, cum sa facem! Sa mergem! Pur si simplu! SA NE DORIM sa mergem. Sunt destule spectacole extraordinare. Si in Bucuresti, si in tara.