Petocuri: Daca literatura ar fi o femeie, cum ar arata?
Mircea Cartarescu: Ar fi una dintre acele femei inalte, superbe, dar care de fapt, genetic, sunt barbati si nu pot avea copii niciodata.
PT: Ce nu ai dezvaluit niciodata despre tine, pentru ca nu te-a intrebat nimeni sau nu ai avut ocazia?
MC: Daca ai un mare secret, pe care nu l-ai putut niciodata dezvalui cuiva, e cea mai buna dovada ca nu ai prieteni, ca esti esential singur.
PT: Crezi in notiunea de geniu, aplicata in literatura?
MC: Fireste. Altfel cum i-am putea numi pe Dante, Dostoievski sau Kafka? Ce nu suferim e un geniu in preajma noastra, care sa ne-arate cat suntem de mici.
PT: Daca te-ai fi nascut in capitalism, ce profesie ai fi ales?
MC: Nici una, ca si in comunism. Nu ma intereseaza profesiile si nu m-am numit pe mine insumi niciodata scriitor, profesor, jurnalist sau altfel. Nu ma iau in serios ca adult.
PT: Cum se desfasura o petrecere in tineretea ta?
MC: Nu stiu, fiindca nu ma invita nimeni. Prima data mi-am sarbatorit ziua de nastere la treizeci de ani, si daca nu ma-nsel a ramas si singura data. Cred ca atunci s-a dansat.
PT: Se poate trai din scris fara a face compromisuri?
MC: Dan Brown n-a facut niciodata vreun compromis, Nabokov insa a facut nenumarate. Caci sentinta lui Camil Petrescu, “cata luciditate, atata drama”, e la ea acasa in literatura.
PT: Imaginatia este o povara sau un atu? Excesul de imaginatie dauneaza sanatatii literare?
MC: De imaginatie da, de fantezie nu.
PT: Cum trebuie sa fie femeia care sa te cuprinda? Ce te-a facut sa te indragostesti de Ioana?
MC: Mi-am dorit intotdeauna o femeie foarte calma langa mine. E motivul pentru care mi-a placut Ioana. Din pacate, prea multe femei (ca si multi barbati, fireste) isi chinuie partenerul chiar si cand il iubesc.
PT: Dincolo de imaginea autorului canonic, cum arata o zi obisnuita din viata ta? Gatesti, mergi cu masina, intri prin cafenele?
MC: Stau foarte mult in casa. Urasc sa ies. Am tot ce-mi trebuie in micul meu univers domestic: cartile, computerul, cafeaua. De fapt, sunt un om foarte singur, care-si iubeste mai mult decat orice singuratatea.
PT: Am auzit multi tineri spunand despre tine ca esti cool. Cum te raportezi la aceasta eticheta si cum vezi tineretul din ziua de azi? Ce este cool pentru Mircea Cartarescu?
MC: Ah, nu sunt cool deloc. Tinerii despre care vorbesti nu ma cunosc bine. De fapt, cool e tot ce e tanar, autosuficient, snob si nemuritor. Cool e sa crezi ca lumea e un aparat construit pentru tine si care va fi acolo pentru tine mereu, stralucitor si etern ca tine insuti. Cand incepi sa chelesti, sa ai lombosciatica si probleme la slujba nu mai esti cool.
PT: Povestesti undeva in Jurnal ca, in perioada copilariei, faceai mici experiente pe animale. Crezi in reincarnare/karma? Nu iti este frica de razbunarea trecutului?
MC: Regret tot raul pe care l-am facut vreodata, de la cel facut insectelor pana la cel facut oamenilor, cu sau fara voia mea. Dar daca esti viu nu se poate sa nu faci rau.
PT: Prejudecata spune ca scriitori sunt foarte egoisti. Tu cum te consideri? Copiii ti-au schimbat firea?
MC: Scriitorii sunt oameni, si asta ii face pe unii egoisti, nu faptul ca sunt scriitori. Printre scriitori poti gasi toata ierarhia morala, de la cele mai abjecte pana la cele mai nobile fiinte. Si, din pacate, aceasta ierarhie nu se suprapune intotdeauna cu cea a valorii lor artistice.
PT: De ce iubim femeile – un succes spectaculos de public. Exista vreo diferenta intre cititoarea Elle si cititoarea Orbitor?
MC: In „De ce iubim femeile” sunt cuprinse trei sau patru dintre cele mai bune texte pe care le-am scris vreodata. Si, in general, e o carticica de care sunt foarte mandru. Daca nu s-ar fi vandut scandalos de bine, ar fi fost pretuita si de critica, si de colegii mei scriitori.
PT: Cum te raportezi la orasul in care locuiesti, dupa atatia ani de la revolutie? Ce se intampla cu Bucurestiul de azi?
MC: Bucurestiul real n-are nici un Dumnezeu. E Calarasiul Europei, pe care-l detest si din care, de altfel, am evadat de curand. Dar el traieste in imaginar, in Mateiu Caragiale, in Mircea Eliade si putin, poate, si in scrierile mele. Doar acolo mai palpaie farmecul serilor si noptilor de vara din cartierele sale vechi.
PT: Daca privesti in urma, ai schimba ceva din deciziile luate?
MC: N-am luat in viata mea nici o decizie. Am fost una cu lumea care s-a scurs, fluida, dinspre trecut spre viitor.
PT: Ti-ai organizat viata pe baza unui model? Traiesti la fel de riguros cum iti notezi visele?
MC: Nici macar cartile mele n-au un plan, cum ar putea avea viata mea? Inspir, expir, dorm, ma trezesc, zambesc, ma-ncrunt – Lennon are intr-un cantec o foarte frumoasa definitie a vietii: ”Life is what happens to you while you’re busy making other plans”.
PT: Este poezia depasita, in momentul de fata?
MC: Nu-i depasita, caci n-a depasit-o nimic. E cumva lateralizata, nu in raport cu vreun centru, ci intr-o lume fara centru, in care fiecare fapt de stiinta, arta, credinta etc. sunt la fel de lateralizate. Nu mai e interesanta, dar intr-o lume in care nimic nu mai e interesant.
PT: Joci jocuri pe calculator?
MC: As juca, dar nu mai am loc de Gabriel.
PT: Cum schimba un regim politic totalitar evolutia unui scriitor?
Habar n-am. Pe-a mea n-a putut-o schimba o amarata de revolutie.
PT: Daca ai putea fi un personaj, pe cine ai alege?
MC: Pe E.T., macar as trai la nesfarsit…