Jurnalist la publicatia canadiana Globe and Mail, Houpt a devenit interesat in furturile de arta dupa ce, in vara lui 2004, doua relicve de mare pret au disparut fara urma: “Madonna” si „Tipatul” lui Munch. Simon Houpt ne arata cum furtul de arta a fost, vreme de secole, un sport al conducatorilor (Napoleon si Hitler au ramas in istorie ca fruntasi), si leaga curenta epidemie de disparitii de inflatia preturilor de licitatie, inceputa in 1958 si perpetuata pana in prezent.

PeTocuri: Lucrezi deja de aproape zece ani pentru Globe and Mail ca redactor de arta si cultura. Ce ti-a atras deodata interesul in furtul de arta?
Simon Houpt: Am auzit stirile despre furturi de arta de-a lungul anilor si, ca multi oameni, m-am intrebat ce ii motiveaza pe hoti. Majoritatea explicatiilor erau insa nesatisfacatoare. Apoi, furturile “Madonnei” lui Munch si a „Tipatului” in vara lui 2004, au declansat un val de incertitudine si curiozitate in mine: trebuia sa aflu mai mult.
PT: Ai reusit sa ilustrezi unele dintre povestile din cartea ta intr-o maniera foarte realista, ca si cand te-ai fi aflat acolo cand s-au intamplat. Ce fel de cercetare ai facut pentru a scrie Muzeul operelor disparute?
SH: Multumesc. Existau deja multe resurse, de la articole vaste despre anumite furturi, la numeroase alte carti tematice. Din pacate, cu cat citeam mai mult, cu atat realizam ca in multe materiale se strecurasera erori factuale. Un lucru cert e ca nu te poti increde in ceea ce citesti despre furturi pe Internet. Pentru redarea perioadei celui de-al doilea Razboi Mondial, a trebuit sa apelez la sursele originale pentru a corecta unele dintre acele erori. Cand aveam sansa, discutam direct cu oamenii implicati, precum in cazul Mariei Altmann, care, pe vremea cand ma documentam, se ocupa de recuperarea celor cinci Klimt-uri, apartinand familiei sale. In alte situatii, am studiat singur furturile si le-am redat apoi prin prisma fictiunii politiste.  
PT: Care este relatia ta personala cu arta? Care crezi ca este importanta ei in lume? Ti s-a parut vreodata ca valoarea acestor opere este supraestimata?
SH: In calitate de corespondent new yorkez pentru publicatia nationala a Canadei, Globe and Mail -  pozitie la care am renuntat recent pentru a prelua un rol la conducerea ziarului, in Toronto – am avut privilegiul de a putea vizita in mod regulat unele dintre cele mai mari muzee si galerii ale lumii. Experinta m-a schimbat, indubitabil, in mii de feluri. Arta ne invata adevarul despre lume, atinge si ilumineaza ceva, altfel intangibil, in noi. Sufletul. Cand te afli fata in fata cu o mare opera de arta – fie ea un Degas, un Monet, un Picasso, o sculptura de Henry Monroe sau o “Adele Bloch-Bauer I”, de Klimt – ai toate sansele sa te te simti schimbat, chiar si pentru cateva momente. In fine, valoarea monetara a artei are foarte putin de-a face cu valoarea ei culturala. Aceasta emfaza asupra banilor, desi complet de inteles, ne “fura” capacitatea de a vedea, propriu-zis, marile capodopere.
PT: De ce au marile opere de arta acest efect hipnotic, perpetuat de-a lungul secolelor?
SH: In majoritatea timpului, e pentru ca, asa cum am mentionat, arta ne ofera, ne invata ceva intr-un fel pe care nu l-am mai experimentat niciodata. Dar faima, ca si valoarea monetara, sta in calea posibilitatii de a descoperi, realmente, arta. Cand vedem Mona Lisa, e extrem de dificil sa deslusim ce a vrut da Vinci sa exprime. Ochii nostri sunt incetosati de celebritatea, de aura mediatica a obiectului.
PT: Ce e mai plauzibil: sa vezi furtul de arta ca o comoditate pentru a vinde sau ca un fel de recompensa, de premiu bun pentru arborat pe un perete ascuns, intr-o resedinta luxoasa?
SH: Arta se fura dintr-o suta de motive, dar, de foarte multe ori, se fura de catre oameni care habar nu au ce fac. Nu realizeaza ca au sanse nule de a vinde o pictura faimoasa, si ca, de fapt, posesia ei e mai degraba o responsabilitate costisitoare, decat un bun. In cele mai multe cazuri, operele furate ajung sa aiba uz colateral in traficul de arme sau droguri. Nu exista, insa, nicio dovada, in ciuda marilor povesti hollywoodiene, ca operele se fura la comanda unui miliardar capricios care si le doreste pe peretele din dormitor. Iata si de ce: colectionarilor le place sa epateze cu colectiile lor, si le-ar fi imposibil sa o faca daca “stocul” lor include si obiecte furate.
PT: Asadar, ce fac oamenii cu obiectele furate? Mi-e greu sa cred ca exista o piata pentru ele..
SH: Asa este, nu exista o piata reala. Asa cum am mentionat in carte, acum cativa ani, un Rembrant a fost furat din Muzeul National al Suediei. Valoarea lui reala de piata i-ar fi adus vanzatorului sau aproape 25 de milioane de dolari. Cand a iesit, insa, la lumina, cinci ani mai tarziu, hotii au incercat sa il vanda pentru doar 250.000 de dolari. Cu alte cuvinte, 1% din actuala sa valoare.
PT: Lucrand la carte, ti-ai schimbat notabil opinia despre vreunul dintre subiectele implicate – arta, cultura, crima si conexiunea dintre aceste lumi aparent separate?
SH: As spune ca am inceput sa scriu cu credinta atat de comuna ca, criminalii specializati in furtul de arta sunt mai mult o proiectie populara decat o realitate mediatica. Pe masura ce inaintam in cercetare, acea senzatie s-a disipat, putin cate putin. Furtul de arta este crima, si e, intotdeauna, mai grava decat orice furt domestic, pentru ca ne rapeste tuturor o proprietate colectiva.
PT: Spuneai intr-un interviu ca a devenit foarte greu sa ascunzi obiectele furate...
SH: Da, pentru ca, guvernele au stabilit la nivel mondial o serie de legi foarte dure impotriva furtului de arta si pedepse sporite, dupa ce au realizat gravitatea crimelor. Iar cu lejeritatea cu care circula astazi informatia, publicul, masele pot fi instant notificate daca un obiect de arta de mare valoare dispare. Asta face mult mai dificila circulatia sau vanzarea lucrarilor.
PT: Daca ai putea fura o opera de arta cu siguranta ca nu vei fi prins, care ar fi aceea?
SH: Mi-ar placea sa fur..”Concertul” lui Vermeer, pentru ca inca este una dintre cele 13 piese disparute din Muzeul Isabella Gardner din Boston. L-as recupera de la hoti, l-as privi o saptamana intreaga, dupa care l-as restitui muzeului, unde e menit sa ramana pentru totdeauna.
PT: Cum a fost pentru tine experienta de autor? Mai ai si alte proiecte in derulare?
SH: Am incheiat recent un capitol din viata mea, cel de corespondent de arta in New York pentru Globe and Mail. Acum m-am intors la Toronto, orasul meu natal, ca si reporter. Ma bucur, pentru ca acum am ocazia sa scriu despre ceva si mai incitant decat cultura: advertising-ul. Sunt cateva carti pe care am de gand sa le scriu in urmatorii ani, dar oamenii vor, deocamdata, sa le vorbesc despre furtul de arta. Asa ca o fac cu mare placere.