PeTocuri: Intr-un interviu recent, esti comparat cu Mircea Vintila, Mircea Baniciu si Alexandru Andries. Pentru alt cronicar, esti alaturi de valul muzical reprezentat de Pavel Stratan. Tu unde te situezi?
Florin Chilian: Comparatia cu toti acesti oameni pe care i-ai numit mi se pare usor fortata. Pentru ca ei tin de istoria muzicii din Romania, de cea actuala. Sunt niste bunuri nationale, nenorocirea este ca potrivit cretinului nostru obicei avem tendinta asta de a-i goni pe oamenii astia care ar trebui sa fie reprezentativi. Sau de a-i omori, in cel mai rau caz. E o chestie ciudata. Absolut toata lumea care ar fi putut reprezenta ceva pentru mase, mai ales in ultimul timp, s-a imbolnavit. Eu sper sa fie o cincidenta nefericita si nu rodul unor minti diabolice. Altfel, comparatia cu ei este onoranta. Nu il includ aici pe Pavel Stratan pentru ca ar trebui sa depasim nivelul "Amintirilor din copilarie". Daca nu ajungem macar la adolescenta in volumul 3 avem o mare problema. Altfel, ca sunt alaturi de Pavel Stratan? Nu stiu ce Dumnezeu se intampla cu acesti cronicari de muzica. Din punctul meu de vedere ei nu exista. Ii cumperi pe toti cu o jumatate de bere trezita.
PT: Crezi ca exista aceasta meserie?
FC: Ar trebui sa existe, ar trebui sa fie justificata, ar trebui sa fie o voce de care sa se tina cont, care sa fie luata in seama si care in urma unui editorial sa te distruga ca si artist sau sa te valorifice. Din nefericire, nu exista editorialisti buni la noi. Ii cumperi pe toti. Toti vor sa fie prieteni cu toata lumea. E suficient, din punctul meu de vedere, sa nu fac nimic pentru ca sa fiu foarte bun. Nu am cu cine sa ma compar, macar pe cararea asta muzicala. Altfel, am spus totdeauna ca ar trebui sa se tina cont de oamenii astia de care am vorbit. Mai ales in contextul in care organizatorii de concerte trateaza toate legumele venite de dincolo ca pe niste megastaruri. In schimb, la noi vin artistii si pleaca lautarii, deci avem o mare problema. Asta tine de esenta neamulului nostru: suntem un neam de curve. Proaste. Curvele destepte sunt in politica.
PT: Cum iti place Bucurestiul?
FC: Bucurestiul e pus pe o mlastina. Mi se pare senzational, atata vreme cat suntem paziti de cretinii astia de gabori de la circulatie care nu ies decat noaptea la spagi ca sa dea mai departe pana la Ministerul de Interne. Altfel e al nostru, ne reprezinta, e imaginea noastra. E oglinda noastra. Oricat de putin ne-ar placea sa credem. Mai ales arhitectural. N-am auzit inca de vreun arhitect al orasului care sa fie bagat inca la parnaie pentru ce s-a facut.
PT: Am citit ca esti foarte comod. Este muzica un compromis pentru a iti asigura timpul liber?
FC: Nu imi place munca. Ca sa-l citez pe Huxley, "lenea e atributul oamenilor cu valoare". Mi-e atat de drag de mine cand mi-e lene de nu vrei sa stii. Prostii nu pot fi lenesi pentru ca mor de foame. Si atunci fac acest "compromis" ca sa exist in social, pentru ca - vrem nu vrem - suntem animale sociale, iar cineva trebuie sa plateasca facturile. Din punctul meu de vedere, nu este niciun compromis. Este forma mea de respiratie, culmea, extrem de bine platita. Nu ca ar fi meritul altcuiva in afara de mine. Stiu exact ce sa cer. Daca nu e ca mine, nu e deloc.
PT: Canti si esti impotriva sistemului, asa se zice. Ce compromisuri ai facut, totusi, cand sistemul n-a vrut sa cedeze in fata dorintelor/nevoilor tale?
FC: Sigur ca a trebuit sa le fac. Dar mai ales sa nu le fac. Alegerea o avem fiecare dintre noi. Poate si timpul asta usor mai lung in ceea ce priveste notorietatea de care ma bucur acum, (nu cred ca m-ai chemat doar pentru ca am eu ochelari cu rama rosie) sa fi avut vreun rol. Am fost ca fiecare dintre astia mici. Care acced la glorie. Mi s-au propus tot felul de inventii. Poti sa spui Nu. E asa de usoara institutia asta a refuzului. Diferenta o face coloana vertebrala. Pe care cei mai multi dintre noi nu o avem. Suntem niste moluste care lasam in urma noastra bale. Nu si eu.
PT: Crezi in branduri?
FC: Sigur ca da. Ma folosesc de ele. E asa de simplu sa fii destept cand lumea e proasta in jurul tau. Si daca doar atat imi trebuie ca sa devin mai apreciat decat s-ar cuveni sa fiu, nu ma deranjeaza. Pentru ca nu e decat o rasturnare in oglinda a unei situatii; nu poti sa explici unui om ca poate reusi in viata fara sa faca compromisuri decat daca ii dai un exemplu. Forta exemplului e zdrobitoare. Uite ca se poate si fara sa pupi in fund sau sa te apleci sau sa cazi in genunchi.
Daca esti tampit, brandurile iti schimba personalitatea. Am o camasa de super firma, care nu se gaseste in Europa. De ce? Daca tot m-am apucat sa fac muzica si sunt foarte echilibrat financiar, desi am tot felul de zanzanii in cap - gen videoclipuri de zeci de mii de euro - ce sa faci cu atatia bani si atata minte? Iti cumperi lucruri de calitate. Sunt prea sarac sa-mi cumpar lucruri de proasta calitate. Nu mi le permit. Pe de alta parte, imi place. E si o chestie de orgoliu. E propria mea recunoastere fata de mine ca am reusit sa fac ceva din nimic. Din ceva ce au toti pe langa noi. Ca inspiratia tine de o mitocanie care se cheama talent. N-am nicio vina. E o reverenta fata de mine, neasteptand de la contemporani asta pentru ca sunt niste imbecili. Nu suntem in stare sa ne recunoastem valorile si eu ma valorizez in contextul asta.
Am o problema cu pustii astia care vor sa faca muzica si sunt furati de colegii lor sau de Statul roman si vreau sa le arat ca se poate, chiar daca te pisi impotriva vantului. Conteaza sa crezi teribil de mult in tine si sa nu te mai scuzi atata pentru ca esti talentat sau esti un tip istet.