PeTocuri: Tu si Ollie ati pus bazele The Herbaliser la inceputul anilor ’90. Care a fost background-ul vostru inainte de asta?
JW: Pana in 1992, cand l-am cunoscut pe Ollie, am facut parte din mai multe trupe – mici proiecte independente – si am lucrat cu cateva case de discuri. Eu si Ollie am mers la acelasi colegiu dar am facut cunostinta mai tarziu, printr-un prieten comun. Am realizat ca eram fix pe aceeasi lungime de unda si am planuit sa punem bazele unei trupe. In fiecare joi seara mergeam la un studio unde lucra Ollie si incercam sa mai inregistram cate ceva. Muzica noastra suna din ce in ce mai bine si aveam deja destule piese cu care sa mergem la un promoter si sa il convingem sa ne produca discul.
PT: Ati lucrat la un nou album ce s-a lansat in august, anul acesta. “Session 2” este o continuare a dublului vinil „Session 1”, din 2000. Imi poti spune mai multe?
Jake Wherry: Am lucrat in general cu mostre si elemente disparate multi ani, pana cand am inceput sa ne orientam spre inregistrari live. E important sa pastrezi mostrele de sunet pentru a inchega laolalta diferitele elemente ale muzicii noastre. Pe masura ce aveam mai multe turnee, insa, cantam tot mai mult live. A fost o experienta fascinanta, sound-ul nostru se poate spune ca s-a dezvoltat, ca a crescut enorm de la ce era la inceput. Daca “Session 1” a fost un fel de documentar, de retrospectiva pentru muzica noastra de dinainte de 2001, „Session 2” vine la o distanta de noua ani ca un material mult mai consistent, relevant pentru perioada noastra live.
PT: Care e starea de spirit pe care o defineste muzica voastra?
JW:E foarte greu de definit. Facem muzica pentru diferite momenteale zilei sau ale vietii. Muzica pentru cand esti urmarit noaptea pe o sosea de masina politiei, muzica pentru cand ai ajuns acasa, in bratele unei femei frumoase, muzica pentru cand schiezi spre poalele unui munte, pentru senzatia de relaxare pe care o ai pe o plaja.
PT: Soundtracks, huh?
JW: Exact. Albumele noastre sunt ca niste soundtrack-uri imaginare. Nume precum pentru filme imaginare like take London. Am putea spune ca am devenit celebri facand muzica de film pentru filme care nu exista.
PT: In anii ’90 muzica voastra se concentra mai curand pe beaturi underground, insa, odata cu albumul „Same As It Never Was”, soundul a inceput sa duca tot mai mult cu gandul la soul. Cum a venit schimbarea?
JW: Am lucrat cu rapperi de prin 1997, dar de multa vreme cochetam cu ideea de a colabora cu soliste. O vreme indelungata nu am gasit pe nimeni care sa ni se para potrivit. Apoi, cand faceam muzica pentru “Same As It Never Was” am cunoscut-o pe Jessica Darling si am lucrat impreuna pentru acel album. Ca producator de hip hop, trebuie sa stii totul despre soul, funk, jazz... Chiar si rock. Toate genurile muzicale, poti sa furi cate ceva din toate si sa sune tot ca hip hop, daca alegi notele potrivite. Cred ca mereu am incorporat elemente de soul - daca arunci un ochi la discul din 1999, “Very Mercenary”, exista acolo o piesa, “Shattered Soul”, care e foarte soul. Iar pentru ultimul track de pe albumul “Something Wicked This Way Comes”, “Unsung Song”, am lucrat cu mai multe violoniste. Nu a fost, deci, o schimbare radicala, ci mai mult o reorientare, o cautare a unei voci care sa rezoneze cu noi.
PT: Stiu ca ai fost influentat in mod deosebit de Serge Gainsbourg. Ce te-a atras catre muzica lui?
JW: Totul a inceput cand am descoperit albumul concept Melody Nelson. Suna incredibil de funky. Serge canta cu orchestra, la percutie, la tobe, e ceva exceptional. Nu e nimic in neregula cu a fi influentat de un album exceptional. Nu as spune ca a fost principala influenta, insa. Au fost multe altele, Run DMC, James Brown, Dj Premier…
PT: “A fi rapper e ca si actoria”, e ceea ce ai spus odata intr-un interviu...
JW: Am zis eu asta?
PT: Da, am citit-o.
PT: Eu nici macar nu sunt un rapper (rade). Dar Jean Grae este, ea vorbeste despre lucruri care nu i se intampla cu adevarat, se pune in rolul unui personaj cand e pe scena. Am lucrat cu ea la take London si am descoperit cum pot sa transform vocea unei femei si sa o fac sa sune ca a unui barbat. Ea a venit cu sase personaje diferite, trei feminine si trei masculine, pentru acel disc, si totul a fost ca o piesa de teatru hip hop... Unii rapperi ca 50 Cent vorbesc despre ce li se intampla cu adevarat, dar Jean Grae isi foloseste imaginatia. Despre asta e vorba.
PT: Ati mai lucrat si cu Roots Manuva sau MF Doom, cum a fost experienta in sine?
JW: Am fost foarte norocosi sa lucram cu unele dintre cele mai mari nume din Marea Britanie si din SUA. Si nu din mainstream. Jean Grae sau MF Doom sunt printre cei mai buni rapperi din ultimii 20 de ani in America. A fost o binecuvantare sa lucram cu ei. Apoi, am avut un turneu de sase saptamni in SUA, in 1999, alaaturi de Roots Manuva, si am avut parte de tot sprijinul lui.

Citeste restul interviului in PeTocuri de septembrie!