Cristian Mungiu, Hanno Hofer, Razvan Marculescu, Constantin Popescu si Ioana Uricaru sunt copiii acestei perioade controversate. Pe care unii dintre noi o privesc plini de resentimente, altii o regreta, putini o descriu in cele mai paradoxale culori, dar nimeni nu o uita. Poate doar cei nascuti dupa 90 sa o ignore cu desarvire, chiar si ca fapt istoric divers, din lipsa oricarui reper. Dar comunismul a existat cu adevarat pentru o intreaga generatie de oameni care l-au cunoscut mult prea de aproape,  epidermic si dureros. Au insa curajul sa treaca peste drama si sa revina la ea ca intr-o exorcizare. Numai ca, spre deosebire de un catharsis clasic, cei 5 regizori se opresc asupra unui exercitiu personalizat de introspectie si descriere. Aleg cele mai cunoscute legende urbane din Romania anilor 80 intr-o incercare de recuperare  umoristica si un exercitiu de supravietuire. In cuvintele unui critic strain, filmul se lauda cu "niste regizori atat de distincti, comici si tragici pe parcursul aceleiasi povesti, dar in ambele situatii doar tangential".

Stilul frust, aproape de realism, dar suficient de relaxat incorporeaza atat melodrama cat si polemica sau farsa, ca o metafora a felului romanesc de a fi. Filmul lui Mungiu este in primul rand o comedie si asta este un lucru bun. Ma saturasem teribil de cliseul povestirilor comunismului cu dramele, intunericul si cozile la paine, prin care defilam in Europa intr-o incercare inutila de a promova un cinematograf autentic. Razi in mod onest la acest film si pentru asta merita tot respectul. Apoi, scenariul este extrem de conturat, curat, nuantat si bine structurat. Curge fluent, povestile nu sunt disproportionate ca durata sau continut, iar actorii foarte bine alesi. Dar savoarea filmului e data de atmosfera pe care, desi o gasesti atat de familiara, este obiectivizata prin distanta temporala si tonul relaxat. Da, am stat si eu la coada la 5 dimineata, am mancat si eu banane verzi care se coceau pe sifonier, am suspinat dupa o bucatica de ciocolata si o cola, adormeam cu picioarele inghetate si cu speranta la o zi mai buna, dar ma pot uita azi la un film fara sa ma simt atacata in demnitatea mea. Nu cred, de altfel, ca poti judeca un film dupa valoarea de adevar pe care o descrie sau contesta. Este filtrat printr-o viziune artistica si asta ii da importanta si masura talentului.  Ca Mungiu este talentat goes without saying. Ma bucur ca a reusit sa revina dupa 432.. cu ceva atat de amuzant si deschis si sunt convinsa ca urmatorul sau film de autor va beneficia din aceasta experienta colectiva.

Nu vreau sa divulg prea multe din episoadele comice ale Amintirilor, pentru ca v-as strica mai mult de jumatate din placerea spectacolului. Meritul acestui film este faptul ca reuseste sa recupereze placut o perioada tragica, sa te faca sa zambesti amar dar impacat si sa judece istoria prin lumina unei experiente colective, pe care la urma urmei o putem regasi si in prezent. Din cele 4 povesti individuale se scurge acel mix de frica, coruptie si ingradire ce a caracterizat epoca comunista, dar si zambetul ironic si instinctul de supravietuire ce a adus oamenii laolalta. Cumva, acest film incearca sa ne spuna ca tarele si nenorocirile comunismului nu au disparut cu totul. Situatiile din film nu tin neaparat de o epoca istorica, le vedem si astazi in jurul nostru, doar ca sunt impachetate in folia lucioasa a capitalismului: nepotismul, coruptia, iresponsabilitatea, intoleranta, demagogia sau manipularea sociala sunt "pacate" cu care o societate trebuie sa lupte nu doar in trecut ci si in prezent.