Avem nevoie de o doza semnificativa de creativitate poetica pentru a construi amintiri frumoase despre un oras. Eu as numi acest proces stilizare urbana. Ca sa te bucuri de o colectie de amintiri frumoase, trebuie sa fii dispus sa stochezi informatii inutile pentru neuronii tai si secvente vizuale care te nemultumesc. Ba mai mult, te ranesc pentru ca iti uratesc obiectul iubirii tale.
In relatia cu orasul, lucrurile se petrec ca si in dragoste. La inceput te indragostesti iremediabil. Totul este o dulce nebunie din care nu vrei sa te mai trezesti. Apoi, cu timpul, visul se ajusteaza la realitate, apar mici deconstructii, cateva neregularitati pe care accepti sa le treci cu vederea si unele defecte care submineaza cu succes relatia. Ceea ce timpul uneste in favoarea voastra, mintea triaza si separa cu luciditate. Pentru ca, la final, realitatea sa devina cosmar: orasul tau este urat, banal, lipsit de orice mister, comun si fara personalitate.
Cam asa s-au intamplat lucrurile cu mine si orasul meu. Si nici macar nu este vina lui. Povestea noastra de dragoste a incetat odata cu asfaltarile. Sufocat sub praful nesfarsit ridicat de buldozere, strivit de office buildinguri care anuleaza maiestria ultimelor clădiri interbelice, ametit de nori de poluare si atacat de toate bolile capitalismului, Bucurestiul sufera in tacere. Din loc in loc, stradute uitate de timp (pe care odata se nasteau iubiri celebre intre scriitori şi dansatoare, se plimbau trasuri ce ascundeau intrigi, redingote, manusi de matase pana la cot si desuuri cochete) mai pastreaza nealterat farmecul unui oras cotropit de nepasare si inconstienta. Cand depresia de a-mi vedea orasul murind cate un pic in fiecare zi devine insuportabila, imi aleg un cartier cu nume aristocratic si ma plimb printre casele construite la 1880. Cu marchize pe care s-au asternut frunzele atator toamne lungi si pisici molcome motaind pe trepte marginite de muscate portocalii. Dincolo de draperia de damasc, o bunica in rochie isi bea ceaiul de la ora 5 de parca ar fi inca la 1930, cand isi astepta sotul acasa de la o partida de bridge. Pentru ea, nu exista job description, rata la masina, deadlineuri, briefuri sau fondurile Uniunii Europene.
Daca nu v-ati dat seama , Bucurestiul pe care-l iubesc inca si la care nu voi renunta prea curand este cel al lui Camil Petrescu si Mihail Sebastian, al trasurilor cu blazon ce impanzeau Calea Victoriei la ceas de seară, al teraselor de la Sosea cu sprituri si romante, al florareselor ce imparteau flori indragostitilor, al curselor de cai si al serilor la cabaret. Este Bucurestiul care a furat Parisului numele sau, odata cu un strop de farmec, eleganta si personalitate.
Nu ma intelegeti gresit, nu am nimic impotriva  evolutiei si a progresului. Sunt procese firesti si de neevitat. Sunt insa impotriva  nesimtirii, a prostiei si a relei intentii de a distruge cladiri de patrimoniu, spatii verzi si bulevarde care au vazut doua razboaie pentru a construi malluri si a polua si mai mult atmosfera.
Urasc Bucurestiul traficului de la ora 12, al cainilor vagabonzi, al cersetorilor care-ti spala masina la semafor si iti pastreaza loc de parcare, al bordurilor vesnic reparate si al cladirilor ingramadite unde altdata era un parc. Mi-as dori sa respir are curat cand fac jogging pe Bulevardul Aviatorilor, locuri de parcare pentru biciclete pe Magheru si un plan urbanistic inteligent, la fel ca in orice capitala vestica. Altfel, de ce ne numim europeni?
Cu toate acestea, de fiecare data, dupa 2 saptamani petrecute oriunde in Europa, departe de casa, ma intorc entuziasmata, gata sa-mi reiau in primire orasul meu de suflet si speranta ca un gest mic poate avea efecte mari. Si ca Bucurestiul mai poate fi salvat. Va propun sa incepem impreuna, oricare ar fi orasul vostru de suflet!
Sursa foto:  www.europafm.ro