La fel ca si precedentele, filmul debuteaza cu o secventa de viata printre Incuiati si se incheie cu o lupta cu Cap de Mort. Dar, daca pana acum cheia tratarii inceputului era funny si cu clinchet de neasteptat, acum este in registru horror: o suburbie intunecata, un Dursley sef de gasca crunt si Dementorii atacandu-i cand trec pe sub un pod. Harry evident scapa si isi salveaza si varul, dar intra intr-o belea mult mai mare: Birocratia.

Dusmanul nu mai este atat de prezent, de terifiant, nu mai asteptam cu rasuflarea taiata momentul marii infruntari cu Cap de Mort. Lupta cu birocratia, cu neintelegerea si izolarea inlocuiesc suspansul cu tensiunea. De altfel, acest al cincilea film este mai degraba tratat in cheia thrillerului politic cu intilniri secrete, conspiratii si actiuni din umbra.

Scenaristul celorlalte filme, Steve Kloves, fusese mult mai empatic in adaptari cu J. R. Rowling, pe cand actualul semnatar, Michael Goldenberg straduindu-se sa comprime cel mai lung volum (800 de pagini) in acest cel mai scurt film dintre toate (135 minute) se limiteaza la succesul conciziunii.

Nici regizorul David Yates, venit din domeniul televiziunii nu are viziunea fantasy asemeni predecesorilor sai Chris Columbus, Alfonso Cuaron si Mike Newell, dar reuseste totusi doua secvente minunate de magie si efecte speciale.

Prima este aceea a unui zbor pe matura prin Londra noaptea, teribil de real; a doua este materializarea si dematerializarea vrajitorilor experimentati in timpul luptei de final. Acestia nu se infrunta numai din baghete asemeni copiilor, ci sunt vant, tornada, apa, iar Helena Bonham Carter in rolul lui Bellatrix Lestrange este teribila. As mai fi vrut inca doua trei cadre cu ea, dar oricum ramane magnetic imprimata pe retina: frumoasa, ciudata, nebuna si reau-diva a editiei.

Altfel, la performante actoricesti filmul e bine reprezentat de distributia masculina, si nu ma refer aici la Daniel Radclife, ci la evident Ralph Fiennes (Cap de Mort) minunat chiar si fara nas, la Gary Oldman (Sirius Black) si la Alan Rickman, un Plesneala ambiguu si pervers, de care te tot intrebi, ca si in carte, de partea cui o fi.

Un personaj nou, puternic, central si ROZ este Dolores Umbridge – Imelda Staunton. Rozul devine culoarea terorii in “ Harry Potter si Ordinul Phoenix�, intr-un mod de-a dreptul ironic si paradoxal.

In articolele britanice se observa o intentie de apropos la Regina dar pentru Romania, ea poate fi imaginata drept directoarea comunista din liceu sau alta madama comunista si rea. Pe atunci ne doream pur si simplu sa moara, sa dispara, sa ii cada fusta din mers si nu vizualizam posibilitatea unei dreptati a centaurilor. Dar cate nu s-au schimbat de atunci…