Convinsi ca arta are un suflet si o memorie secreta, care captureaza iremediabil emotiile oamenilor, Peter si Irene si-au umplut vietile cu suflarea ei plina de semnificatii. Iar cand aceasta a devenit prea coplesitoare doar pentru o singura casa si doi oameni, au hotarat sa o imparta, intr-un mod etic si admirabil, cu intreaga lume.

Daca drumurile de vacanta te vor purta in Budapesta pana la sfarsitul verii, iti recomand sa incluzi pe lista obiectivelor de vizitat si Ludwig-ul. Fie ca esti fan Robert Capa, tanjesti sa-i vezi pe Depeche Mode portretizati in marime naturala de Corbjin, ai vrea sa-l vezi pe Elvis prin ochii lui Andy Warhol sau sa stai fata in fata cu “Muschetarul� lui Picasso, oricare dintre aceste dorinte ti se va indeplini.

Razboiul lui Capa

Robert Capa, 3 iulie – 11 octombrie 2009

Unul dintre cei mai mari fotografi ai secolului trecut, Robert Capa s-a nascut in octombrie 1913 la Budapesta. Pe numele sau adevarat Endre Ernő Friedmann, a inceput sa activeze in lumea artistica in anii 30, corespondand initial cu agentia berlineza Dephot. In 1933 a facut pasul cel mare, mutandu-se in Paris, unde a devenit sfetnic si apropiat cu rasfatatii vremii, André Kertész, Henri Cartier-Bresson si David Seymour. Tot in orasul luminilor si-a intalnit si a doua mare pasiune, pe Gerda Taro, fotograf la randul ei. A renuntat la numele de botez in 1935, devenind Robert Capa, pseudonim ce gasea ca ii reprezinta mai coerent arta. Primele sale imagini, ce infatisau razboiul civil din Spania anilor 1936-1937 au fost publicate sub aceasta semnatura. Capa a emigrat mai tarziu in SUA, continuand sa lucreze fervent cu fotografia de razboi, devenind semnatarul celor mai impetuoase portretizari ale celor doua razboaie mondiale. S-a stins din viata in 1954, cand a calcat pe un teren minat, in Vietnam.

Robert Capa a ramas in memoria artei ca fotograf de razboi, poate cel mai obiectiv dintre toti. Isi doza persistenta si agresivitatea cu un echilibru apropriat de perfectiune, pastrandu-si, simultan, creativitatea si sensibilitatea nealterate. Avea toate atuurile unui mare fotograf, si, probabil, talentul de geniu. Martirismul i-a fost atribuit nu de putine ori. A pasit pe marile fronturi ale Europei de inceput de secol XX, confruntandu-se cu eterna dilema a jurnalistilor si fotografilor: nu era, oare, o hiena, ca observator deliberat al faptelor, ferindu-se de implicarea emotionala si de ajutorarea celor raniti, cand avea puterea de o face? Vocatia, careia i s-a dedicat pana in panzele albe, ii crea asemenea procese de constiinta. Dorea sa arate lumii ceea ce sra cu adevarat important, insa moralitatea il facea adesea sa mediteze asupra inconsistentei adevarului pe care il cauta.

Sa arati lucrurile prin ochii tai, asa cum nimeni nu le mai poate vedea, pentru ca nu este suficient de aproape. “Daca nu ai capturat esentialul, inseamna ca nu ai fost destul de aproape�, spunea el. A fost suficient de aproape pentru a surprinde moartea militianului, suficient de aproape pentru a se scalda in baia de sange din Normandia si poate prea aproape de miezul Vietnamului invrajbit, care i-a adus extinctia. A dus o viata intensa, pasionata si plina de riscuri. Jocuri de noroc, solitudine sociala, destramare emotionala si un final, ar spune unii, predestinat. A fost, probabil, singura cale de a trai dincolo de moarte, pentru a-i arata lumii fata ei adevarata.

Foto: Fényképezte Robert Capa © International Center of Photography, New York